Bani din vioara

Lucian Moraru - SonartDe ce muzicienii pot fi antreprenori de succes?

Ca muzician, ai de ales: fie te asezi frumos pe scaunul orchestrei Operei Romane si urmezi partitura, fie incerci sa creezi, sa-ti definesti propriul stil, pentru ca acesta sa devina in cele din urma propria-ti semnatura. Puterea de a crea vine odata cu exercitiul, cu  interesul pentru noutate si perfectionare, plus o sclipire de geniu. Practic, creatia lor nu este intotdeauna este un raspuns la mediu. Cu cat este mai diferita, cu atat are sanse sa fie remarcata.
Muzicienii vizionari gandesc antreprenorial. Practic, succesul sta chiar in mainile lor, desi, ca noi toti, ei activeaza intr-un segment in care concurenta este puternica.

O vioara suna bine, nu-i asa? Insa, o orchestra suna si mai bine. Lucian (imagine) s-a orientat către mai multe directii: canta in diverse orchestre, organizeaza evenimente private si face parte din Traffic Strings, o formatie in care el si cativa muzicieni ca el si-au unit pasiunea pentru muzica si astfel au devenit mai interesanti pentru public. Pentru a duce sunetul la o calitate superioara, Traffic Strings inregistreaza si editeaza muzica intr-un studio de productie din Londra. Muzica este disciplina in care sincronizarea cu “partenerii” tai este vitala.

Evident, analogia cu muzica mi s-a parut esentiala pentru ideea acestui scurt mesaj motivational. L-am dat pe Lucian ca exemplu pentru ca il cunosc si, momentan, este cea mai buna referinta pe care o am. Tu, eu si multi altii, nu cantam la vreun instrument. Cel putin, nu cat sa castigam bani din asta, insa putem invata ceva din asta. Continue reading

Zambind la soare

Tipul se bucura de soarele diminetii. Statea cu ochii inchisi si zambea. Mi s-a parut atat de natural, de contrastant cu agitatia de pe strazi. Pana sa scot aparatul, a deschis ochii, insa si-a pastrat zambetul.

Street in Dublin

 

Impresii de vacanta

DelphiniaNu am niciodata asteptari exagerate atunci cand merg in vacanta in strainatate. Tot ce stiu este ca muncesc pe rupte un an de zile si am la dispozitie doar o saptamana in care ma pot bucura de vacanta. Despre toate povestile legate de cum sunt tratati romanii si mai ales ce parere au strainii despre turistii romani, va spun sincer, nici macar nu am rabdare sa le ascult. Atata vreme cata platesc pentru niste servicii, doresc sa primesc ceea ce platesc. Fara alte pretentii, fara interpretari… OK, cu interpretari.

Nu stiu cum dracu’ mi se intampla ca aleg mereu extremele.
Cu doi ani in urma, in Spania, am ales un hotel in care nu reuseai sa pui geana pe geana nici cu dopuri in urechi. Tot felul de indivizi dadeau petreceri in balcon pana pe la sase dimineata, urland odata la cateva minute tot felul de indemnuri de ultrasi, pe care doar ei le intelegeau. Nemti, francezi, italieni, nordici scoteau din ei tot ce invatasera mai bun pe stadioane sau D-zeu stie pe unde. Asa ca, dupa o saptamana de vacanta, eram in urma rau de tot cu somnul. Serviciile, personalul, mancarea – totul la superlativ, insa de zgomot nu am scapat.
Anul trecut, in Grecia, am ales un resort (Delfinia) unde limba locala era germana si era plin de pensionari. Avantajul era ca gradina mediteraneana din jurul hotelului si faptul ca babalacii se culcau devreme se armonizau perfect intr-o liniste deplina.
In cele 7 zile petrecute acolo, personalul hotelului mi s-a parut absent, cu exceptia a doua “acrituri” de la receptia hotelului, pe care nu prea aveai cum sa nu le remarci. Erau tot timpul preocupate cu altceva. De exemplu, inchirierea unei masini a durat o ora, fara sa primim vreo explicatie. De cate ori trebuia sa le cer ceva, ma incerca acelasi sentiment din fata ghiseului “Taxe si impozite”. Continue reading

Afacerea cu zambete

Botanic ViewBotanic View B & B din Dublin e o afacere de familie condusa de Bernie si PJ (asa cum se prezinta ei) iar daca prin confort si servicii excelente intelegi marmura in baie si un “garçon” care sa-ti duca valiza pana in camera, ei bine, nu vei gasi asta! Din contra, prima impresie este ca oamenii ti-au oferit o camera la ei in casa, ceea ce pe undeva era cam adevarat: carti pe rafturi, rufe stranse si lasate impaturite pe uscator, un scurt instructaj legat de unde trebuie sa arunci cartonul si unde plasticul si mai ales… shhh! Liniste!

Micul dejun irlandez este compus din oua, fasole, carnati, cartofi, unt, gem, ceai, cafea si este servit de catre PJ in timp ce Bernie gateste pe muzica lui Tom Jones,  Joe Cocker samd. Esti vegetarian? Nicio problema! Se scot de pe farfurie carnatii si oul. Bon appétit!

Te-am convins pana aici? Nu, normal! Pentru ca de fapt motivele pentru care afacerea primeste cele mai bune review-uri pe Tripadvisor sunt chiar proprietarii.

Bernie si PJ te primesc ca pe o ruda a lor, cu un zambet care te fac sa te simti bine primit. PJ destinde atmosfera cu cate o gluma in timp ce are grija sa nu-ti lipseasca nimic de pe masa. Dupa micul dejun, Bernie lasa treburile gospodaresti, se asaza cu tine la masa, iti ofera o harta si cateva recomandari despre cele mai bune locuri de vizitat. Iti spune pe ce sa dai banii si pe ce nu, iar daca nu te descurci, nu-i nimic, “suna-ma!” La plecare, Bernie se asigura ca vei ajunge in timp la aeroport.

Am intalnit afaceri de familie in care domina un soi de curtoazie pentru client, aproape exagerata. Se vedea ca proprietarii investisera mult in afacerea lor – grija pentru detalii, finisaje de calitate – insa modul lor nenatural de a fi, parea ca-i epuizeaza. Clientii simt asta! Nu stiu cum, dar chiar o simt…

 

Breaking Point

Ma uit peste caietele de clasa a cincea a lui fii-miu.  D-zeule cate teme poate sa aiba in fiecare zi?! Evident, ca orice copil de bani gata urmeaza o scoala de stat. Aici, pare ca profesorii liciteaza la teme: cine da mai mult? Ritmul este draconic, in fiecare zi alte formule, alte exercitii, alte compuneri si descompuneri. Printre toate acestea este strecurata si lectura facultativa care ulterior devine obligatorie. Toata programa este parcursa pompieristic, o metoda de predare care ii descurajaza pe copii, ii demotiveaza si in cele din urma ii lasa fara apetitul de a mai invata ceva. O programa care deformeaza in loc sa formeze.

Urmareste putin acest ciclu care se repeta de la o generatie la alta. Copiii incep bine clasele primare, apoi tempoul se pierde pe parcurs. Dintr-o clasa in care calificativul “satisfacator” este ocazional, in 6-7 ani de scoala ajunge sa fie un obiectiv decent pentru orice elev. Apoi, copiii (de-acum adolescenti) ajung la evaluare si profesorul ii intreaba: “cum ati ajuns voi pana intr-a opta?!” Pai, dumneata trebuie sa-ti pui aceasta intrebare mai, Dom’ Profesor! Din pacate, ai stat mai mult cu spatele la ei si cu fatza la tabla, urmand constiincios programa ministerului si nu ai apucat sa le vezi privirile veline la ce scriai pe tabla. Se suna de iesire, tu bifai inca un punct parcurs din programa iar ei bifau inca o zi pierduta la scoala.

La 18 ani ajung la BAC si reusesc sa-si luxeze incheietura (daca nu din prima, macar din a doua) cu cateva propozitii destepte dintr-un comentariu de 35 de file din “Baltagul” si sa smulga de-un sase. Apoi, se uita confuzi la intersectia dintre o facultate particulara, oricare ar fi ea (varianta fericita) si afisul de angajare de pe vitrina patiseriei din coltul blocului, ca de! In scoala nu le-a spus nimeni care este potentialul lor si nici catre ce ar fi mai bine sa se orienteze…

Vineri, 19 iulie, la Doru Panaitescu & Friends

Doru este poate cel mai neconventional personaj din online-ul romanesc: trainer, explorator, fotograf, blogger, marketer si chiar ghid turistic (scuze daca am omis vreo titulatura). Vineri sarbatoreste 6 ani de activitate independenta, ocazie cu care m-a invitat sa tin o prezentare despre e-commerce. Asa ca am deschis ppt-ul, l-am sters putin de praf si m-am apucat sa scriu in el. Insa, cum cel mai mare chin al unui practician de ecommerce este sa-l ridici de la masa de lucru si sa-l pui sa explice in terorie cu ce se ocupa el, iti marturisesc ca m-am lovit de acel “writer’s block”. Daca ai vreo idee despre ce ti-ar place sa stii despre ecommerce, insa fara sa ma pui sa citesc viitorul dintr-un glob de sticla, pune te rog un comentariu. Ofer recompensa!

Multumesc Doru si la multi ani!

Mutam vasul…

Din seria articolelor legate de economia de timp. Nu am putut sa inteleg niciodata o practica foarte uzitata, in special de catre marile companii, prin care sedintele zilnice le consuma angajatilor cea mai mare parte a timpului. Personal, le consider ca fiind cea mai elocventa masura a ineficientei si a lipsei de incredere a managerului in propria echipa. In plus, responsabilitatea pentru rezultate devine intrucatva colectiva iar cei mai multi dintre noi am cunoscut deja rezultatul acestei mentalitati.
Incep sedinta la 10.00 si o termin la 12.00. De la 13.00 si pana la 14.00, cei mai multi iau masa, la ora 18.00 majoritatea “rupe usa”. Daca mai punem in calcul timpul petrecut la cafea si tigari, ne apropiem de un dezastru.
Fiecare dintre membrii echipei trebuie sa devina un indicator intr-un proiect, pentru ca atunci cand vine vorba despre timp, absolut orice actiune are un cost. Cu cat iti canalizezi resursele unui proiect (vorbim de cele umane) in actiuni, cu atat mai mult vei avea o masura a eficientei.
De exemplu, putem imprumuta cu succes aceasta practica de la companiile care ofera servicii de programare, unde durata a unui simplu task este inregistrata intr-un soft. In cazul magazinelor online este mult mai simplu, pentru ca majoritatea actiunilor membrilor echipei sunt inregistrate. In ambele situatii vorbim despre un simplu soft care poate face diferenta.
Rapoarte de activitate, memo-uri, ppt-uri sunt “useless”.

Imi vine in minte un banc pe care l-am auzit demult.
Doua pescadoare la o distanta mica unul fata de celalalt. Unul japonez, celalat, rusesc. Japonezul prindea peste de rupea. Rusul, nimic!
La un moment dat, disperat de succesul pescadorului vecin, rusul ii cere o intalnire capitanului japonez pe care il intreaba:

– Bai, Akihiro! Ce faceti voi de prindeti atat de mult peste?

– Pai, cand nu prindem nimic mutam vasul, raspunde japonezul.

– Voi? Cum procedati?

– Noi, facem sedinta!, raspunde rusul.

Curs de pictura pe portelan la atelierul Wagner

Casa WagnerZilele trecute am intrat in “febra” Romanian Design Week si am zis sa incerc ceva ce nu am incercat niciodata: pictura pe portelan. Evident, sigura mea experienta cu obiectele din portelan s-a limitat la partea culinara, o farfurie goala asezata in fata mea fiind ceva extrem de dezamagitor.
Am profitat de faptul ca Wagnerarte organiza un curs de pictura si mi-am zis: “Why not!”

Un curs de arta? Poate. Personal as plasa o astfel de experienta in zona relaxarii creative, impreuna cu teatrul.
Showroom-ul este de asemenea un loc pe care merita sa-l vizitezi macar pentru 15 minute. Atentia la detalii, modul in care sunt folosite culorile pe obiectele din portelan si asamblarea elementelor in spatiul de expunere sunt lucruri pe care nu le vezi in fiecare zi impreuna, atat de bine armonizate.

Poate ca suna putin prea elogios, insa intr-o piata dominata de competitia pretului mic si a ideilor aduse de afara, pare greu de crezut ca cineva s-a gandit sa creeze local, sa vanda local (deloc ieftin) si cine stie, poate ca in curand va vinde global. Irina si Ana Wagner sunt detinatoarele afacerii si puteti afla mai multe cu o cautare pe Google.

In fine! Am plecat de la cursul de pictura si am ajuns la modelul de afacere. Aici sunt restul pozelor de la curs.

The Big 40!

BeerO varsta la care unii se gandesc cum au trecut anii, altii fac suma realizarilor (casa, doua masini, cont in banca etc), altii isi scriu propriile ratiuni, pe principiul ca odata cu varsta devii mai intelept.

Tot ce pot spune este ca ma simt plin de viata (nu m-am simtit demult atat de bine) si de aproape 2 ani am lasat in urma acel, “da, dar”. Cam tarziu!
Ce este “da, dar”? Ah! Stai jos, pune-ti o bere si asculta-ma! Cum? Eu de ce nu beau? Pai sa spunem ca am reusit sa scap pana la urma de un obicei, deloc sanatos, cu care imi incheiam ziua… cam ultimii 12-13 ani.
Revin! Scopul nostru in viata este sa fim fericiti, insa intotdeauna exista un “da, dar”. Da, as fi fericit, dar ma bate la cap sefu’. Da, as fi fericit, dar nu reusesc sa ma fac placut de toata lumea. Da, as fi fericit, dar asta mic a luat nota mica la engleza si nici cu pianul nu prea se descurca.
In realitate, exceptand adevaratele probleme, fabricam pe banda o gramada de motive pentru a fi nefericiti iar ceilalti ne percep exact asa cum suntem: tristi, incrancenati, de evitat. Drop it! Aplica regula in sens invers pentru micile griji care devin mari probleme. O bucata din sandwich-ul tau il va bucura pe maidanezul din fata firmei, o cafea impartita cu o colega, o floare plantata in ghiveciul din balcon, o carte de colorat daruita unui copil, o bataie pe umarul unui coleg care s-a descurcat foarte bine cu un task dificil, o fotografie reusita, toate aceste exemple sunt mici momente care fac suma fericirii.
Investeste in tine, in corp si in minte! E cea mai buna investitie pe care o poti face iar acesta este cel mai bun sfat pe care ti-l pot da. Lucrurile nu se intampla repede, deci nu-ti pierde speranta! Continua sa faci asta in fiecare zi, cu moderatie si fara excese. Nimic nu se intampla cu viteza cu care dorim sa se intample.

Ai terminat berea? OK! Nu-ti mai dau alta pentru ca tin la sanatatea ta. Sanatate! Ma bucur ca ai trecut pe aici!