Platesti, deci esti de vina.

roadStii plicurile acelea cu dreptunghi negru pe care ANAF-ul se incapataneaza sa ti le trimita indiferent daca ti-ai platit sa nu taxele? Nu ai cum sa nu le stii! Macar o data in viata ai primit unul iar daca ai un SRL, acele plicuri vor fi garantia faptului ca existi.

Uite asa am luat la cunostinta ca datorez statului suma de 19 lei dintr-o diferenta de TVA, care in mai putin de 24 de ore s-a facut 219 lei din cauza ca, asa cum am aflat la ghiseu, s-a mai adaugat o amenda pentru rovinieta. “Asta e!”, mi-am zis, “Neatentia se plateste”. Drept sa-ti spun, imi era cam greu sa dovedesc daca am sau nu dreptate, pentru ca nu tin acele bonuri tiparite cu cerneala simpatica, deci oricum as lua-o, eram de vina. Am platit si am plecat.

Au trecut patru ani de la aceasta intamplare. Alt plic, de data aceasta A4 (fara chenar) si destul de gros, in care un cabinet de recuperari ma anunta ca ii datorez suma de 690 lei, reprezentand penalitati datorate CNADNR-ului plus cheltuieli de judecata. Practic, un intreg complet de judecata se intrunise si stabilise ca ma fac vinovat de incalcarea legii. Sentinta se pronuntase in lipsa mea, pentru ca evident, nu aveau cum sa ma gaseasca. Continue reading Platesti, deci esti de vina.

Suveniruri legate in pungi

11741751_949999805062057_585854824_nCum incep sa ma obisnuiesc cu sintagma, “Ca la noi la nimenea”!, ma si lovesc de cate un eveniment menit sa-mi zdruncine convingerea formata in ani de experienta.

Cum sezonul estival s-a incheiat, undeva pe o insula in Mediterana, autoritatile locale dau marunt din buze analizand dezastrul unui proiect care avea ca obiectiv reciclarea. Ca sa nu o mai lungesc, iata ce s-a intamplat.

Autoritatile din Sardegna s-au gandit sa le impuna turistilor si localnicilor, reciclarea. Nimic iesit din comun pana aici. Au investit in cutii de plastic de 20/50 cm bucata, pe care le-au livrat catre majoritatea locuintelor de pe insula si le-au spus oamenilor: “Reciclati”!

Strategia lor era sa preia aceste cutii pe zile: azi hartie, maine plastic etc. Care zile? Nimeni nu a aflat vreodata. Si atunci, ce fac? Am 6 cutii pline iar astazi e vineri. Pe care dintre ele o scot in fata casei/vilei in care locuiesc ca turist? Le-as scoate pe toate, insa pe cea cu deseuri alimentare, parca nu-mi vine sa o tin o zi intreaga in soare apoi sa o duc inapoi in casa. Dupa trei zile, cutiile sunt toate aproape pline ochi si ma intreb daca nu cumva trebuie sa schimb aranjamentul camerei ca sa fac loc pentru gunoi. Asa ca le vars pe toate intr-o punga mare, pe care o las la drum de seara in coltul strazii. Bineinteles, am remuscari. Cel putin acasa am un tomberon al meu, care daca e plin, macar cer voie vecinului sa-l folosesc pe al lui, dar aici? Cu cine sa ma inteleg?!

Dupa un timp, mi-au trecut remuscarile si nu pentru ca ma obisnuisem cu ideea, ci pur si simplu pentru ca am remarcat ca fiecare popas pe autostrada, fiecare strada principala sau teren viran avea cel putin doi, trei saci de gunoi lasati de turisti ca un mic semn de apreciere pentru autoritatile locale… si era doar inceputul sezonului…

Zambind la soare

Tipul se bucura de soarele diminetii. Statea cu ochii inchisi si zambea. Mi s-a parut atat de natural, de contrastant cu agitatia de pe strazi. Pana sa scot aparatul, a deschis ochii, insa si-a pastrat zambetul.

Street in Dublin

 

Breaking Point

Ma uit peste caietele de clasa a cincea a lui fii-miu.  D-zeule cate teme poate sa aiba in fiecare zi?! Evident, ca orice copil de bani gata urmeaza o scoala de stat. Aici, pare ca profesorii liciteaza la teme: cine da mai mult? Ritmul este draconic, in fiecare zi alte formule, alte exercitii, alte compuneri si descompuneri. Printre toate acestea este strecurata si lectura facultativa care ulterior devine obligatorie. Toata programa este parcursa pompieristic, o metoda de predare care ii descurajaza pe copii, ii demotiveaza si in cele din urma ii lasa fara apetitul de a mai invata ceva. O programa care deformeaza in loc sa formeze.

Urmareste putin acest ciclu care se repeta de la o generatie la alta. Copiii incep bine clasele primare, apoi tempoul se pierde pe parcurs. Dintr-o clasa in care calificativul “satisfacator” este ocazional, in 6-7 ani de scoala ajunge sa fie un obiectiv decent pentru orice elev. Apoi, copiii (de-acum adolescenti) ajung la evaluare si profesorul ii intreaba: “cum ati ajuns voi pana intr-a opta?!” Pai, dumneata trebuie sa-ti pui aceasta intrebare mai, Dom’ Profesor! Din pacate, ai stat mai mult cu spatele la ei si cu fatza la tabla, urmand constiincios programa ministerului si nu ai apucat sa le vezi privirile veline la ce scriai pe tabla. Se suna de iesire, tu bifai inca un punct parcurs din programa iar ei bifau inca o zi pierduta la scoala.

La 18 ani ajung la BAC si reusesc sa-si luxeze incheietura (daca nu din prima, macar din a doua) cu cateva propozitii destepte dintr-un comentariu de 35 de file din “Baltagul” si sa smulga de-un sase. Apoi, se uita confuzi la intersectia dintre o facultate particulara, oricare ar fi ea (varianta fericita) si afisul de angajare de pe vitrina patiseriei din coltul blocului, ca de! Din analiza alegoriei moarte-nunta din “Miorita”, nu prea pricep copii care este potentialul lor si nici catre ce ar fi mai bine sa se orienteze in cariera…

Curs de pictura pe portelan la atelierul Wagner

Casa WagnerZilele trecute am intrat in “febra” Romanian Design Week si am zis sa incerc ceva ce nu am incercat niciodata: pictura pe portelan. Evident, sigura mea experienta cu obiectele din portelan s-a limitat la partea culinara, o farfurie goala asezata in fata mea fiind ceva extrem de dezamagitor.
Am profitat de faptul ca Wagnerarte organiza un curs de pictura si mi-am zis: “Why not!”

Un curs de arta? Poate. Personal as plasa o astfel de experienta in zona relaxarii creative, impreuna cu teatrul.
Showroom-ul este de asemenea un loc pe care merita sa-l vizitezi macar pentru 15 minute. Atentia la detalii, modul in care sunt folosite culorile pe obiectele din portelan si asamblarea elementelor in spatiul de expunere sunt lucruri pe care nu le vezi in fiecare zi impreuna, atat de bine armonizate.

Poate ca suna putin prea elogios, insa intr-o piata dominata de competitia pretului mic si a ideilor aduse de afara, pare greu de crezut ca cineva s-a gandit sa creeze local, sa vanda local (deloc ieftin) si cine stie, poate ca in curand va vinde global. Irina si Ana Wagner sunt detinatoarele afacerii si puteti afla mai multe cu o cautare pe Google.

In fine! Am plecat de la cursul de pictura si am ajuns la modelul de afacere. Aici sunt restul pozelor de la curs.