Suma sacrificiilor

M-am asezat pe canapeaua din hol si am incercat sa ma fac comod. Trecusem de doua interviuri cu agentia de recrutare si acesta urma sa fie ultimul. Ma domina un usor sentiment de presiune. Ma gandeam ca in lipsa mea email-urile curgeau iar timpul trecea in defavoarea mea. Aveam sa petrec multe ore peste program ca sa pot recupera timpul petrecut cu interviurile.

Ridic privirea si incep sa ma familarizez cu incaperea. Din zona in care ma aflu, se poate vedea un open space in care lucreaza, separati de tabliile birourilor, aproximativ 20 de oameni. Nu se aude decat zgomotul tastelor. Nimeni nu vorbeste cu nimeni. Din cand in cand isi face aparitia cate un tip in camasa alba, cu manecile suflecate asteptand rabdator sa-si ia foile din imprimanta. Pare a fi un manager. Unii nu-l observa, altii il privesc scurt cu coada ochiului si isi vad de treaba in continuare.

Holul in care ma aflu este slab luminat. Pe pereti stau agatate cateva credo-uri si citate prinse frumos in rame subtiri. Sunt lungi si plictisitoare, probabil ca scopul lor este mai degraba decorativ. Oamenii ies si intra. Unii sunt preocupati si uita sa se mai salute. Trec unul pe langa celalalt butonand telefonul sau tinand o hartie.

Inainte de interviu am intrebat cativa cunoscuti despre firma la care aplicasem si din pacate nu primisem referinte prea bune. Din descrierile lor, directorul companiei era un capcaun care isi manca angajatii pe paine, insa cel mai tare ii termina cu reprosurile si cu lipsa de consecventa a deciziilor. Poate erau doar zvonuri, nu ma puteam baza pe ele. Aveam nevoie de bani si mi se promisese un salariu bun. Facusem calculul si, indiferent cat de rau era, ar fi trebuit sa rezist macar un an pana ce imi aranjam niste lucruri.

Imi scot telefonul si incep sa-mi citesc email-urile. Nu stiu de ce, dar parca nu mi se mai par asa de chinuitoare, din contra, sunt chiar prietenoase. Zambesc cu un soi de nostalgie.
In compania in care lucram, eram vedeta. Aveam o relatie excelenta cu sefii iar colegii imi erau aproape ca o familie, insa aveam nevoie de bani.

Ma uit la ceas si imi dau seama ca a trecut deja o ora. “Ce dracu’…”

“Domnul director va poate primi”, spuse o domnisoara draguta din cadrul usii, invitandu-ma cu un gest simplu. Incerc sa fac o gluma in timp ce imi ridicam geanta si sacoul, insa nici o reactie. Pe fata domnisoarei nu se poate citi nimic, ramane ca de sticla.

Dupa doua saptamani, ma intorceam aici ca angajat.

Dupa nici un an aveam sa plec definitiv din companie satul de reprosuri si ore pierdute in sedinte ce durau pana la miezul noptii.
Ma schimbasem. O parte din mine parca se pierduse si nu mai eram sigur pe ce invatasem pana atunci. Imi uram profesia si nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce voi face in continuare. Doream sa plec, sa uit…

Probabil ca ar putea fi povestea ta sau a unor oameni pe care ii cunosti.

Intotdeauna vei avea nevoi si dorinte mai mari decat poti castiga si vei alege solutii de compromis ce vor trebui sa hraneasca acest sir nesfarsit. Un an aici, doi dincolo…. nu va conta nimic din ceea ce doresti tu, va trebui sa faci doar ce cred ei ca ar trebui sa faci. Nu vei putea oferi nici o mostra din talentul tau, pentru ca ei iti vor spune ca trebuie sa faci doar ceea ce gandesc ei ca ar trebui sa faci.
In final, vei ramane cu acelasi sir lung de nevoi, cu o personalitate cocosata si cu sentimentul ca nu ai facut nimic din ceea ce insemni tu. Nu te irosi incercand sa arati altora ca esti ca ei, ca ai ce au ei sau traindu-ti viata asa cum cred ei. Pretul este prea mare.

Your email address will not be published. Required fields are marked *